În perioada 23 – 27 decembrie 2011 Campusul bisericii noastre de la Porumbacu a găzduit o tabără internațională de tineret, la care au participat aproximativ 200 de tineri din țară și de peste hotare.
Invitatul special pentru susținerea programelor religioase a fost fr. David Zic, secretarul Departamentului de Tineret al Conferinței Generale. Temele prezentate cu această ocazie, grupate sub genericul ”La piciorul crucii”, au dezbătut pe larg mesajul Mântuitorului transmis în momentele agoniei Sale pe crucea Golgotei:
“Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac”;
“Vei fi cu Mine în rai”;
“Mamă, iată fiul tău. Fiule, iată mama ta”;
“Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”;
“Mi-e sete”;
“S-a isprăvit!”;
“Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul”.
“Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”
Pornind de la rugăciunea aceasta a Domnului Hristos și înțelegând că suntem chemați să procedăm asemenea Lui, subiectul prezentat în cadrul acestei teme s-a ocupat de ”Iertare”.
Avem nevoie de iertare, atât în relația noastră cu Dumnezeu, cât și în aceea cu semenii noștri. Mai mult, ca să fim iertați, trebuie ca și noi să fim gata să iertăm.
A fost subliniată bunăvoința demnă de admirat a Tatălui nostru ceresc de a ierta pe oricine dorește să fie iertat. În plus, contrar unor tendințe omenești, Dumnezeu nu condiționează iertarea. Nu ni se cere să răscumpărăm cumva darul iertării pe care-l primim, săvârșind o serie de fapte bune, în contul multelor rele pe care le-am făcut. (Pentru că oricum nu am fi în stare să facem ceva bun).
Înțelegând aceasta, poate ne putem întreba cu seriozitate: cu ce drept cerem noi ca cei care ne-au greșit, să se poarte umiliți în fața noastră, să-și ispășească vina prin atenții deosebite pe care pretindem să ni le acorde?!
Suntem chemați să ne purtăm asemenea Tatălui nostru ceresc. Să-I mulțumim Lui pentru iertarea pe care este gata să ne-o acorde ori de câte ori ne pare rău de atitudinea noastră, și să fim gata să-i iertăm pe cei din jur, după metoda cerului.
“Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”
Expresia aceasta, foarte controversată în lumea religioasă, este folosită adesea de creștini ca unic argument pentru susținerea unei idei nefondate despre nemurirea sufletului.
Există suficiente dovezi biblice potrivit cărora suflarea de viață care a făcut din trupul modelat din pământ un „suflet viu” se întoarce la Dumnezeu, Care a dat-o, în momentul în care omul încetează să mai trăiască. (Ecl. 12:7). Cuvântul lui Dumnezeu nu se contrazice însă, motiv pentru care putem înțelege afirmația aceasta cel puțin în două moduri:
– fie admitem, așa cum susțin unii lingviști, că are o punctuație nepotrivită (Se știe că în timpul în care au fost scrise Sfintele Scripturi, nu exista sistemul punctuației), și atunci sună de genul: Adevăr îți spun astăzi, că vei fi cu Mine în rai!
– fie că soarta tâlharului urma să fie definitivată în acel moment, iar momentul următor pentru el era „în rai”. Pentru tâlhar, ca și pentru orice om care moare, somnul morții va fi un timp scurt, imperceptibil, după care se va trezi pentru a-și primi răsplata.
Ambele variante sunt valabile, cu dovezi clare conținute în Biblie.
Important este că Dumnezeu nu spune niciodată “prea târziu” unui om care se căieşte, atâta timp cât Domnul Hristos mijloceşte în favoarea noastră.
“Femeie, iată fiul tău!”
Cuvintele acestea, pornite dintr-o inimă de Fiu recunoscător, mai ales privind contextul în care au fost rostite, reflectă o adâncă prețuire pe care orice copil trebuie să o aibă față de părinții care i-au dat viață și i-au purtat de grijă întreaga viață.
Nu există limite până la care copilul trebuie să asculte de părinți și să-i respecte. Mai mult, Dumnezeu a pus soarta lor în mâinile copiilor, aceștia fiind răspunzători pentru situația lor în anii grei ai bătrâneții, la fel cum părinții, la rândul lor, au purtat de grijă copiilor atunci când erau dependenți de ei.
“Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!”
A existat un moment în viaţa Domnului Hristos când El S-a simţit singur, despărţit de Tatăl Său? Oare poate fi posibil ca Tatăl să întoarcă spatele Fiului Său?
Domnul Hristos S-a identificat cu omul păcătos. El a luat asupra Sa păcatul omenirii, păcat care este foarte dezgustător în faţa lui Dumnezeu. Iată cum Cel care fusese tot timpul în compania Părintelui Său ceresc, “…nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine” (Ioan 16:32), se simte acum abandonat.
Nu era vorba de o participare la păcatul omenirii, ci doar o supunere voită sub povara acestuia, cu un scop bine definit (“Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat” – 1 Ioan 3:5).
“Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: ‘Blestemat e oricine este atârnat pe lemn’.” (Galateni 3:13).
Singurătatea, părăsirea de către cei pe care îi simţi aproape de inima Ta, este un lucru groaznic. Totuşi Domnul Hristos a consimţit să treacă de bună voie prin această stare, pentru a putea veni în ajutorul nostru: “Şi, prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” (Evrei 2:18).
“Mi-e sete!”
Cererea pe care Isus o face cu această ocazie, este o dovadă clară că Isus suferea asemenea unui om obişnuit. Totuşi El nu a apelat la bunăvoinţa oamenilor, ci a făcut această remarcă, doar pentru a împlini cuvintele Scripturii: “După aceea Isus, care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca să împlinească Scriptura, a zis: ‘Mi-e sete.’” (Ioan 19:28). Din profeţie El ştia ce urma să se întâmple: “Ei îmi pun fiere în mâncare, şi, când Mi-e sete, Îmi dau să beau oţet.” (Psalmii 69:21).
Cu toate acestea Domnul Hristos nu a vrut să-şi amorţească conştiinţa în vreun fel, ci, conştient că trebuie să aducă o jertfă desăvârşită, a refuzat să-Şi potolească setea cu ceva care putea să-I afecteze judecata.
La rândul nostru suntem chemaţi să ne abţinem de la tot ceea ce ar putea afecta buna funcţionare a organismului nostru. Poporul lui Dumnezeu trebuie să facă o reformă în viaţa sa în toate domeniile vieţii: alimentaţie, îmbrăcăminte, muncă, odihnă, exerciţiu, studiu, respectarea zilei de odihnă, relaţia din familie etc.
“Când ne supunem lui Hristos, inima se uneşte cu inima Sa, voinţa se va contopi cu voinţa Sa, mintea devine una cu mintea Sa, gândurile sunt aduse în supunere faţă de El; noi trăim viaţa Sa.” – Ellen G. White, Pildele Domnului Hristos, pag. 312 engl.
“S-a isprăvit”
Cuvintele “S-a isprăvit” rostite de Domnul Hristos în timp ce Se afla pe crucea Golgotei, au o semnificaţie profundă pentru omenire şi pentru întregul Univers. “Sfârşitul” anunţat în aceste momente reprezenta de fapt o împlinire a profeţiei, o finalitate a unui proces care se derulase până în acel moment. Nu este vorba de o înfrângere, ci o victorie.
“Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor”. (Daniel 9:24).
Moartea Domnul Hristos pe cruce a avut loc într-un timp bine stabilit şi făcut cunoscut, prin înţelepciune divină, cu mult timp înainte. Era bine ştiut că la jumătatea celei de a şaptezecea săptămâni El urma să-şi dea viaţa, marcând prin gestul acesta răscumpărarea omului din vina sa şi încetarea procesului de jertfe, care se practicase până atunci.
“El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare…” (Daniel 9:27).
Pentru noi, înţelegerea jertfei Domnului Hristos nu are doar o valoare istorică. Dumnezeu a venit în întâmpinarea problemei omului, oferindu-i o şansă prin intermediul jertfei Fiului Său. Acceptând acest dar, omul poate fi reabilitat.
“Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (1 Ioan 2:1-3).
“Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Procesul salvării noastre cuprinde: mărturisirea, iertarea (îndreptăţirea) şi curăţirea (sfinţirea).
Fie ca fiecare din noi să salutăm cu bucurie “mâna întinsă” a Cerului şi să apelăm la braţul milostiv care se oferă să ne salveze.
“Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul”
Domnul Hristos Şi-a încheiat viaţa pe acest pământ, încredinţându-Şi tot ceea ce avea în mâinile Tatălui Său.
Este nevoie să ne identificăm cu jertfa aceasta. Suntem chemaţi să ne încredinţăm viaţa, viitorul, în mâinile Celui care ne-a creat şi ne-a răscumpărat. Asemenea apostolului Pavel putem spune: “Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).
“Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Romani 6:6).
Este timpul să ne eliberăm de robia păcatului, acceptând neprihănirea Sa. “El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1 Petru 2:24).
